Simt că am spus aceste cuvinte de zeci de ori, însă, ca să închei subiectul, am hotărât să le și scriu, pentru a-mi aminti peste ani și ani de zile exact ce am simțit în ultimul an și jumătate legat de ceea ce ar fi trebuit să fie cununia religioasă și petrecerea mea și a lui Mihai.
Din motive organizatorice, eu și Mihai am făcut cununia civilă anul trecut, urmând ca pe 6 iunie 2020 să facem cununia religioasă și petrecerea. În capul nostru erau idei care acum ne fac să râdem, nu doar pentru că nu s-au materializat, ci pentru că erau atât de futuriste, atât de contradictorii cu tradiția și cu așteptările oamenilor din jurul nostru.
De acum încolo, mă voi referi la cununia religioasă și petrecere folosind cuvântul nuntă. Așadar, noi ne-am imaginat la început, atunci când am pornit organizarea, că nunta este destinată mirilor. Că mirii își sărbătoresc dragostea. Ce prostii erau în capul nostru!
Începând cu idei bine structurate, am zis că nu se poate să nu ne iasă așa cum ne dorim, mai ales că toată lumea din jurul meu îmi reamintește zilnic de cât de încăpățânată sunt: voiam sa invităm doar oamenii care au reprezentat ceva pentru noi până în acel moment. Nu voiam să ținem tradiții care nu au niciun sens, ci se păstrează doar pentru că „așa se face”.
Voiam să ne menajăm, să scoatem toate inutilitățile care doar încarcă ziua, să ne concentrăm pe poze, pe amintirile frumoase, pe oameni, pe sentimentele noastre, pe flori și pe trăiri. Și știți ceva? Așa a fost, dar mai avem până ajungem acolo.
Așadar, ne-am căutat un salon cu covor frumos și simplu, luminos, fără briz-brizuri urâte. Am vrut trupă care să cânte live. Ne-am dorit invitați puțin și aleși după suflet, nu după obligații. Am vrut să ne simțim bine și să ne distrăm, dar nu am crezut că nunțile sunt doar afaceri și stres până nu am ajuns să trăim această dezamăgire pe pieile noastre.
Ne-am concentrat foarte tare pe lista de invitați, oricât de tare ne-am fi contrat cu părinții, ajungând la numărul excepțional de 120 de persoane. Am pus totul la punct: salonul, muzica, fotograful, invitațiile, rochia mea și costumul lui Mihai. Am făcut programări pentru coafură și am rezervat camere pentru invitații din provincie. Totul era pus la punct, însemnând că avansurile erau date, în principiu peste tot.
ATENȚIE! Mirii care doresc să se ocupe de organizare să vorbească din timp cu preoții pentru că există niște zile în care nu se fac nunți, fără să fie post. Noi am greșit-o și ne-am asumat-o. După toate contractele semnate cu sfânta treime (salon, muzică, foto-video), ne-am dat seama că pe 6 iunie nu se fac cununii religioase. Am rezolvat-o și pe asta, punând cununia religioasă cu o săptămână înainte.
Totuși, n-am ajuns acolo. În luna martie, atunci când ne-am dat seama că lucrurile o iau razna, ne-am uitat unul la celălalt și, aproape fără să vorbim despre asta, ne-am dat seama că este cazul să ANULĂM. Nu, nu să AMÂNĂM, ci să ANULĂM. Decizia a fost cea corectă și, deși multe persoane au fost maxim de contrariate de decizia nostră, n-o regret nicio secundă.
Pentru ce am fi amânat nunta mai târziu în an, neavând siguranța zilei de mâine? Oamenii erau deja în impas financiar și nu ne-am fi dorit niciodată să punem pe cineva în dificultate în această zonă, mai ales că banii nu au fost niciodată în gândurile noastre atunci când a venit vorba de nuntă.
Știu că sunt persoane care își imaginează că vor câștiga o avere la astfel de evenimente, dar nu noi. Noi am mers pe variante mai scumpe, deși știam că asta înseamnă că poate vom fi noi nevoiți să punem bani la final de eveniment. Important era să ne simțim bine, nu să câștigăm bani din ceva care ar fi trebui să reprezinte iubirea.
Revenind, am început să anulăm și să ne certăm cu cei care efectiv refuzau să ne dea banii înapoi, bani pentru care nu au făcut nimic. Noi nu suntem o bancă, nu avem conturi nelimitate, suntem niște oameni normali. De ce ar fi trebuit să nu ne cerem dreptul, în caz de forță majoră, așa cum scrie clar în contract? De ce ar trebui să mă oblige pe mine salonul să reprogramez, în condițiile în care eu nu mai voiam să reprogramez?
Și, de aici, au început zecile de telefoane și mail-uri, reclamațiile la ANPC care ne-au dat câștig de cauză și așa mai departe. Mai avem de recuperat niște bani, dar, în principiu, am reușit. Ne-am dat seama, în lunile astea, că noi, ca și clienți, suntem nimic în fața unor prestatori de servicii. Suntem niște carduri ambulante, fără drepturi, fără nevoi, fără sentimente, așa că am fost și noi fără sentimente.
Majoritatea serviciilor sunt groaznice, iar eu nu o să mai am niciodată încredere să dau un avans de-acum înainte. Cei de la salon s-au purtat ca și cum puteam face nunta în iunie (asta în martie și aprilie, în plină stare de urgență), fără să ne pună la dispoziție vreun serviciu. Nu puteam face degustări, nu puteam organiza nimic. Dacă era după, ei, așteptam până în ultimul moment, și, dacă se putea, atunci pregăteam tot în câteva zile: rochia, florile, lumânările, invitații, și ei își luau banii. Dacă nu se putea face, atunci ne reprogramau ei peste un an, doi. Nu. Așa nu.
Singurul serviciu pe care l-am păstrat a fost foto-video, pentru că am ales să facem cununia religioasă. Practic, aceasta este nunta. Momentul în care îți pui verigheta pe deget și te căsătorești și în fața lui Dumnezeu. Pentru noi chiar a fost important să facem pasul acesta, că doar aveam verighetele cumpărate din ianuarie.
Zis și făcut. După ce am încercat să-i facem pe oamenii din jurul nostru să înțeleagă că petrecerea nu va mai avea loc și că vom facem doar cununia religioasă într-un cadru restrâns, ne-am pus pe treabă.
Oamenilor care ne cunosc și care nu au fost invitați le spunem următoarele cuvinte: Vă mulțumim pentru că v-ați gândit la noi. Vă mulțumim pentru că v-ați fi dorit să fiți acolo, dar nu era un moment bun. Eu nu aș fi putut să trăiesc cu ideea că cineva s-ar fi îmbolnăvit la evenimentul meu. Nu este acesta stilul meu.
Eu nu mi-am dorit să fiu mireasă cu 100 de oameni lângă mine cu orice preț, deși, oricum, nu ar fi fost posibil. Eu voiam să fiu cu Mihai, cu părinții, cu frații (sora și cumnatul meu ne-au fost nași) și cu prietenii noștri pe care oricum îi vedem destul de des. Știți vorba aia, pot să-mi număr prietenii adevărați pe degetele de la mâini? Așa a fost și în cazul nostru.
Am avut ocazia, datorită situației, să facem tot ce ne-am dorit. Am avut ocazia să fim relaxați, să zâmbim cu gura până la urechi, să nu ne stresăm, să ne bucurăm de ziua în sine. Până să ne dăm seama de faptul că nu mai putem face nunta în iunie, eram nervoși, eram speriați, totul devenea mai mult o povară și mai puțin o bucurie.
Întrebarea mea pentru voi este următoarea: de ce trebuie să faceți nuntă tradițională? De ce trebuie să vă certați, să vă enervați, să vă stresați, să iscați certuri în familie? De ce? Cum vreți să vă amintiți de ziua nunții voastre? Vreți să răspundeți că a fost obositor și stresant, că nu mai trecea odată, că erați terminați, că nu vă mai amintiți nimic? Eu nu am vrut asta și am avut ocazia să fac altceva.
Nunta în România nu este pentru miri. Nunta este pentru părinți, pentru rude, în general pentru invitați. Te gândești mai mult la ce le place lor, mai puțin la nevoile tale. Mirii sunt ca niște marionete care trebuie să zâmbească și să „facă frumos”. Nu zic, există și nunți frumoase, dar eu spun asta tot din perspectiva de invitat.
Noi am hotărât să facem cununia religioasă cu oameni care nu se vor supăra că nu va exista nicio petrecere după ea. Celor câțiva prieteni invitați le-am spus că ne vom vedea cu altă ocazie, unde vom apuca să facem cinste, să sărbătorim, să fim într-un cadru intim unde chiar putem să purtăm o conversație, să râdem, să ne distrăm, nu veșnicul și rapidul „cum vă simțiti”? de la o nuntă obișnuită.
Așa am și făcut. După cununie, am mers la părinții mei acasă și am făcut un grătar. Eu și Mihai ne-am dorit să mâncăm sushi, așa că am adus sushi. S-au făcut și niște sarmale, dar nu pentru că ne-a obligat tradiția, ci pentru că ne plac mult sarmalele. A fost voie bună și relaxare. Nu ne-a lipsit nimic.
Cum poți face o cununie simplă? Cam așa:
Singurele lucruri de care ne-am ocupat au fost ținutele nostre și florile. Rochia de mireasă era oricum comandată în martie și am păstrat-o pentru că am purtat-o pentru mine. A fost rochia visurilor mele și nu m-a interesat că nu m-au văzut sute de persoane purtând-o. Mihai și-a cumpărat un costum pe care l-a alterat după mărimile lui.
Tenișii erau deja cumpărați. Asta a fost o altă problemă: de ce am vrut noi teniși? Pentru că sunt comozi și mișto și am visat toată viața că o să mă mărit în teniși. Nu voiam să-i acopăr cu rochia, am fost mândră de ei.
Buchetele de flori și lumânările au fost făcute la o florărie din cartier. Părul a fost făcut la un salon din cartier. Machiajul a fost făcut cu mâna mea. Singurul lucru la care am ținut a fost legat de poze. Nu voiam să fac poze la Arcul de Triumf, sau în parc, sau naiba știe pe unde se mai fac poze, așa că am ales un loc super urban: scările colorate din Cotroceni. Sincer, a fost o alegere genială.
Vreți să vă spun ceva și mai ciudat? Pe mine m-a îmbrăcat Mihai în rochia de mireasă. Fără ia-ți mireasă ziua bună, fără gălăgie, fără tam-tam. Toată lumea a venit la Biserică la ora stabilită. De dimineață m-am dus la coafor să-mi fac ceva super lejer la păr. În jumătate de oră, am fost gata. M-am machiat singură, dorindu-mi foarte tare să scap de buzele nud.
Dacă ați ajuns până aici, ați realizat că eu și Mihai nu suntem cei mai norocoși oameni atunci când vine vorba despre evenimente. Cireașa de pe tort a fost când preoții ne-au anunțat, cu 30 de secunde înainte de cununia religioasă, că trebuie să purtăm măști. Până și noi, mirii, am purtat măști, ceea ce a însemnat distrugerea totală a pozelor.
Preoții ne-au spus că ne vorbesc în față și că nu vor să riște nimic, însă asta a însemnat că arătam toți extrem de creepy, cu ochii bulbucați din cauza emoțiilor, cu măștile pe față ca într-un laborator din filmele de groază. Partea amuzantă a unei astfel de secvențe de film ar fi ținutele noastre. Dar e ok, eu am apreciat grija lor. Până la urmă, să fie amintirea amintire – nuntă din timpul pandemiei din 2020. Sora mea, aka Nașa a glumit spunând că ne-am găsit singurii preoți din București care au cerut mască și la miri.
Mască, mască, dar tot am pupat tot ce trebuia pupat prin Biserică, așa că…
Așadar… asta a fost nunta noastră. Nu ne-a ieșit exact așa cum ne-am dorit, dar a fost frumos. M-am simțit mireasă, m-am simțit relaxată, m-am simțit bine. Seara, am mers, așa cum am spus, la părinții mei. Am mâncat sushi și grătar, am băut vin, am dansat și ne-am sărbătorit. Am avut un tort simplu, comandat de mama mea.
Am vrea să mulțumim nașilor și părinților, dar și domnișorilor de onoare și invitaților că ne-au înțeles dorințele și s-au adaptat. Eu și Mihai am simțit că a fost o zi așa cum ne-am dorit noi. Chiar dacă lunile care au dus către acest punct au fost grele, acum suntem împliniți.
Iar ție, iubitule, aș vrea să îți mulțumesc pentru că ai fost și ești cel mai bun partener din lume. Te iubesc cum n-am mai iubit și n-o să mai iubesc. Infinit.
Așadar… a face sau a nu face nuntă în pandemie?
