Club de carte – Păreri despre cum ne confruntăm cu personaje din cărți pe care nu le suportăm

Bună, tuturor! Subiectul de astăzi este unul sensibil pentru mine. Mi se întâmplă deseori, în special atunci când vine vorba despre cărți, să am păreri diferite față de cei din jur. Nu spun că nu este normal, până la urmă acesta este rolul cărților, să ne scoată din dezastrul efectului de turmă, să ne facă să gândim liber și să ne expunem părerile cu sinceritate.

Așadar, în această săptămână, discutăm despre personajele din cărți cu care ne putem identifica. Mă gândesc în sinea mea că, dacă aș fi mai deșteaptă, nu m-aș lăsa atât de afectată, pentru că nu toate personajele trebuie să trăiască așa cum o fac eu.

Repet, acesta este rolul cărțile, de a ne expune toate personalitățile pământului, de a ne scoate din zona de confort, de a ne prezenta culturi, situații sociale, evenimente din puncte de vedere diferite și tot așa. Ei bine, eu nu pot să trec peste această barieră în totalitate. Citesc cartea până la capăt, dar, dacă nu rezonez cu personajul principal măcar puțin, atunci ceva în mine se schimbă.

Probabil că așa funcționează și relațiile pe care le am cu oamenii. Dacă, după multiple încercări, personalitățile noastre nu se pupă, atunci e cazul să ne strângem mâna politicos.

Revenind la personajele din cărți care mă scot din minți. În principiu, nu le pot înghiți pe cele neasumate, iar aici nu vorbesc din perspectiva scriiturii, adică personajele care nu au fost conturate până la capăt. Eu mă refer la cele care au fost conturate până la capăt fix în această manieră. Știu, avem și în viața reală momente de neasumare. Știu, eu nu sunt nici pe departe perfectă. Însă atunci când observ că sunt personaje care se folosesc de anumite pretexte pentru a greși în fața altor personaje, mă enervez.

Simt că autorul/autoarea chiar crede că ne păcălește și ne aduce de partea ei. Păi pe mine, din contră, mă îndepărtează și mă enervează. Eu nu vreau să văd persoane perfecte care duc o viață perfectă, sub nicio formă. Vreau să văd persoane care își asumă ceea ce sunt și o fac fără aroganță, în special atunci când vine vorba despre personajele principale.

Dacă un personaj principal este arogant, fără a avea menirea inițială să fie arogant, atunci am o problemă. Dacă este prezentat ca un sfânt de mai multe ori în carte, dar eu văd că nu e, atunci eu și autorul avem o problemă.

Nu-mi vinde gogoși.

Poate a dorit să fenteze cu personalitatea personajului, dar nu a reușit.

Această perspectivă, sunt convinsă, este diferită de la persoană la persoană. Poate altora nu le plac personajele pe care eu le ador.

Însă, din păcate, apariția unui astfel de personaj principal distruge farmecul întregii cărți. În scopul de a mă face mai înțeleasă, am să dau câteva exemple de personaje care m-au scos din minți.

Personajele feminine principale din Tetralogia Elenei Ferrante

Of, m-au traumatizat aceste patru cărți. Mi-am recitit articolul legat de tetralogie pe care îl puteți citit AICI și trebuie să recunosc – am dreptate în continuare. Cele două personaje Lila și Lenù au această prietenie în care competiția este cel mai important element.

În timp ce pot înțelege că există persoane care au astfel de prietenii, dar, repet, din punctul meu de vedere, nu asta este prietenia, eu am văzut această situația total neînțeleasă. Poate că Elena Ferrante chiar este un bărbat care a văzut doar asta în femei. Știți că sunt UNII bărbați care caută mereu să se flateze spunând că se bat femeile pe ei, sau că ei aduc bani în casă și își țin nevestele în puf, dar, pe ascuns, le jignesc și le bat.

Poate că, de fapt, cărțile astea au fost dedicate, pe ascuns, acestor bărbați care voiau și ei puțină băgare de seamă.

Poate că eu sunt nebună. Poate că nici nu este relevant, fetele astea, ajunse naibii femei în toată firea, au avut o relație toxică.

Nu mi-a plăcut nici de Lila, nici de Lenù. Nu m-am putut identifica. Nu am putut să accept. Femeile din viața mea sunt geniale și noi chiar ne încurajăm între noi. În anii 50 nu era așa? Eu cred că era.

Psihologul Theo din „Pacienta Tăcută” de Alex Michaelides

Iată că ajungem la o altă carte, la modă la vremea ei, care nu mi-a plăcut. Am înțeles, finalul a fost interesant. A fost răsunător. Mare twist. Recunosc. Însă restul cărții? Personajele introduse aiurea și neterminate? Puteți citi recenzia mea AICI.

Mai mult, nu înțeleg ce a vrut să facă acest Alex Michaelides cu personajul principal. L-a făcut un psiholog extrem de prost. Extrem de neprofesionist. Un laș. Un distrugător de vieți ambalat frumos într-un vindecător. Ar fi trebuit să cred că este în continuare vindecător după ce am aflat ce a făcut? Nici pe departe.

Și de unde a avut el resursele să afle ce a aflat, fiind psiholog, nu detectiv sau polițist, n-am să înțeleg. Păi de-aia, în thrillere, există un personaj afiliat măcar altuia care e polițist, detectiv particular, cineva cu experiență și cu relații. Altfel, nu se pupă. NU SE PUPĂ! Părerea mea.

Selin din Idioata de Elif Batuman

Vorbim despre anii 90 și despre o tânără de origine turcă. Aceasta merge la Harvard și experimentează prietenia, dragostea, dezamăgirea și multe alte situații regăsite în perioada facultății. Până aici, nimic dubios. Eh, când intrăm puțin mai adânc în carte, descoperim o Selin -care inițial trebuia să fie inocentă și neîndreptățită- plină de prejudecăți față de oamenii pe care îi cunoaște. Asta ziceam mai sus, autoarea a încercat s-o prezinte inocentă în continuare, nu a vrut să arate o schimbare a acesteia pe parcursul facultății. Nu făcea altceva decât să judece și să se compare, reieșind mereu câștigătoare în opinia ei.

Nu.

Nora din „Într-o pădure întunecată” de Ruth Ware

Să vedeți aici paradoxul paradoxurilor. Nora era scriitoare de romane polițistă care trăia destul de izolat, dar a acceptat să meargă la o petrecere a burlăcițelor alături de fostele colege de facultate cu care nu mai ținea legătura. Inițial, am zis, ok, o să se întâmple ceva acolo. Și așa a fost. Se trezește în spital cu impresia că a murit cineva. Și așa a fost. Nora era o femeie invidioasă. Mai nasol decât să fii rău, e să fii indivios. Era o invidioasă prefăcută. Era arogantă, cu un complex de superioritate care n-a ajutat-o, în opinia mea de cititor, nici atunci când era victimă. Cartea, în general, nu a fost cine știe ce, parcă scrisă pe grabă, ca să facă norma. Dar personajul….

Joan din „Soția” de Meg Wolitzer

Departe de mine de a fi de acord cu femeile care stau în umbra bărbaților. Însă, pentru femeile care își asumă acest rol am tot respectul. În principiu, am respect pentru toți oamenii care își asumă roluri, indiferent dacă au 50 într-o viață. Cu toții ne schimbăm, mai puțin soțul lui Joan. O fi așteptat ea toată viața să-i vină rândul în lumina reflectoarelor, doar că a așteptat ca EL să facă ceva.

Vorbim despre doi soți trecuți de 60 de ani. El, scriitor de mare succes. Ea, femeie care s-a pierdut în căsnicie deși avea potențial. El, bărbat șarmant care o înșela în stânga și în dreapta. Ea, femeie care nu a pus piciorul în prag. De ce? Pentru că îi convenea situația. Îi convenea să facă pe victima. Nu era într-o situație nasoală, de abuz, de lipsă de fonduri, nu mai avea copii mici, nu mai existau scuze.

A așteptat o viață ca soțul ei să se schimbe, fără ca ea însăși să facă o schimbare. De ce n-a plecat? De ce se trezește acum să-l urască pentru că se poartă la fel? După o viață Întreagă? Păi tu îi dai apă la moară unui bărbat zeci de ani, îi pui totul pe tavă și te aștepți ca el să pună punct unei asemenea oportunități? Tu ești cea care trebuie să ceară mai mult, nu cel care are deja totul!

Nu, Joan, nu te înțeleg, nu mă identific cu tine. Vrei să pari o femeie puternică, dar ești o lașă. Și nici măcar o lașă asumată.

Anne din „Iscoditorii”, de Anne Gisleson

Eu am înțeles că, în această carte, subiectul principal ar fi trebuit să fie doliul, sau, mai bine spus în engleză, fir-ar ea de engleză, era vorba despre grief. Despre acea durere, apăsare și neliniște cauzată de pierderea unei persoane dragi. Nu vreau să par insensibilă, dar eu am înțeles din cartea asta că Anne se folosea de acest sentiment ca să fie a big bitch cu cei din jurul ei. The end.

Marianne și Connell din „Oameni normali” – Sally Rooney

Ok. Îmi pare rău. Nu i-am suportat pe nici unul. Nu au fost personaje care să trezească ceva în mine. Connell, un adolescent care profită de frustrările lui Marianne. Marianne care îi permite lui Connell să profite de ea pentru că e frustrată. Ani de zile n-a pus nici unul piciorul în prag. Nu au cerut mai mult. Nu au așteptat măcar mai mult. O poveste mai liniară ca asta, n-am văzut.

O să mă opresc aici. Sper că nu vă simțiți ofensați de sinceritatea mea. Aștept, cu mare drag și nerăbdare, părerile voastre în secțiunea de comentarii de mai jos.

Așadar, cum vă confruntați cu personajele pe care nu le placeți? Care sunt acestea? De ce nu v-au plăcut?

Subiectul de săptămâna viitoare

Păreri despre cantitate vs calitate și vănătorii de titluri

Păreri despre PROVOCAREA LUNII APRILIE – haideți să citim o carte pe care o aveam de mult în bibliotecă!

**** Mă gândesc să avem o provocare literară la sfârșitul fiecărei luni și, pentru luna aprilie, propun să facem ceva cu acele cărți neatinse de ani buni care își așteaptă cuminți rândul!

Așadar, hai să ne întâlnim vineri, 30 aprilie, să discutăm despre cărțile alese! Sunt tare curioasă ce carte ați ales!

Subiectul de săptămâna trecută: Păreri despre mormanul de cărți necitite din casă

Vă mulțumesc!

Pupici și spor la citit!