De ce nu mai sunt „vânătoare de titluri”

Am realizat o chestie foarte ciudată săptămâna trecută. Până acum, planul meu care constă în citirea cât mai multor cărți pe care le dețin deja în bibliotecă merge foarte bine, așa că m-am hotărât să încep Pe patul de moarte, de William Faulkner.

Am tot evitat acest autor, deși aveam 2 cărți scrise de el, ambele cumpărate recent. Am amânat momentul pentru că, până acum, nu prea m-a impresionat literatura americană, în special cea a secolului XX.

Poate că nu am eu o părere prea avizată, dar este părerea mea: am impresia că toți scriitorii americani ai acestei perioade își doreau cu ardoare să fie altcineva. În mintea mea, parcă își doreau să fie suflete torturate ca să semene puțin cu scriitorii europeni.

Multe (dacă nu toate) exemple veneau din Europa, iar aproape toate curentele literare au pornit tot pe continentul nostru drag. Chiar și în prezent, în ciuda accesului la informație și posibilității de a călători (dacă ai bani), americanii văd Europa ca pe un tărâm exotic, un continent al romantismului, al artei și al inefabilului.

Îmi imaginez că, în vremurile acelea, trebuia neapărat să ajungi la Paris pentru a scrie, bineînțeles fără un ban în buzunar și cu riscul de a muri de pneumonie pentru a ajunge un scriitor bun, căci altfel de ce să mai încerci?

Iar cei care nu ajungeau în capitala Franței își imaginau că trăiesc acolo (emoțional vorbind) chiar dacă locuiau în orașul natal și erau înconjurați de familie și de prieteni.

Înțeleg că americanii au un mare deficit în ceea ce privește cultura și arta și, în special, lipsa unui trecut în acest domeniu, a unei karme care să-i inspire, dar chiar trebuie să fie toți atât de chinuiți?

Trecând peste această paranteză mare, revin la subiect. După ce m-am chinuit și m-am chinuit să citesc ambele cărți scrise de Faulkner (Pe patul de moarte și Zgomotul și furia) pentru că am găsit în calea mea cuvinte de genul capodoperă, roman fascinant, genial, valoros, am reușit să înțeleg ceva: eu nu sunt vânătoare de titluri.

Nu vreau să citesc o carte pentru că trebuie și, mai mult, dacă ajung să o citesc nu trebuie să-mi placă, iar asta m-a făcut să mă gândesc la autorii pe care i-am citit în trecut. Se spune că toți cititorii trebuie să bifeze Dostoievski, Mann, Tolstoi și mulți alți autori de această talie, dar, dacă nu îi citești pe toți, oare ești mai puțin important?

Da, este adevărat, am citit Dostoievski, uneori presată de ideea că trebuie, dar am început să citesc Frații Karamazov de vreo cinci ori și nu am putut să duc romanul la bun sfârșit. Acum am înțeles că nu trebuie să mă simt prost. Nu sunt în competiție cu alți cititori și nu înseamnă că sunt mai puțin relevantă, înseamnă că o voi citi la momentul potrivit.

Da, am citit Bulgakov și sunt absolut îndrăgostită, așa cum sunt îndrăgostită și de dramaturgia lui Tolstoi, nu neapărat de romanele lui. Nu am ajuns să îl apreciez prea mult pe Thomas Mann, dar îl ador pe Kafka.

Așadar, ceea ce ne face diferiți nu este abilitatea de a citi pe bandă rulantă anumite cărți doar pentru că fac parte dintr-o listă de clasici pe care o găsești pe toate gardurile, ci pentru că înțelegem care este momentul potrivit și pentru că ne dorim s-o facem.

Pot să recunosc: nu mi-a plăcut Faulkner. Mi s-a părut un haos total care, așa cum era în mintea lui, a ajuns pe hârtie. Un haos care torturează oamenii implicați în poveste, aproape până unde te simți extrem de inconfortabil și doare fizic.

Iată: nu mi-e rușine s-o spun. Așa este, dacă nu aș fi citit cărțile, nu aș fi știut dacă îmi plac sau nu, dar chiar am simțit o mică presiune să știu și eu despre ce este vorba, iar acum știu.

Acestea find spuse, nu mai sunt o vânătoare de titluri. Nu mă interesează să spun că l-am citit și pe-ăla și pe-ală, vreau doar să știu că am citit ceva. Orice.

Voi ați trecut prin așa ceva?