Așadar, ne întoarcem la povestea preferatei mele, Lisbeth Salander. După ce creatorul ei a avut o moarte subită, David Largercrantz, un alt jurnalist suedez, a continuat aventura.
Primul lucru la care m-am gaândit a fost: probabil nu va avea aceeași efervescență, dar mă bucur că aceste personaje sunt încă prezente pe rafturile bibliotecilor.
Am văzut prima carte a lui Lagercrantz din pură întâmplare și am sărit în sus de bucurie. De-abia așteptam să văd cum poate face autorul față măiestriei lui Larsson.
David Largercrantz a scris două cărți în continuarea trilogiei Millennium -„Prizoniera în pânza de paianjen” și „Dinte pentru dinte”. Prima carte a fost o introducere pentru punctul culminant din cea de-a doua carte. Motivul pentru care menționez toate aceste detalii este legat de părerea mea despre modul în care a manevrat Lagercrantz situația.
Acesta, cu siguranță, a jucat safe. Nu a vrut să încerce să îl depășească pe Larsson, nici să îl copieze, nici să îi facă de râs moștenirea. A scris două cărți care să mulțumească persoanele ca mine care nu voiau să vadă personajele lăsate de izbeliște.
A atins punctul sensibil atunci când a introdus personajul pe care îl așteptam încă de când am aflat că există – sora geamănă a lui Lisbeth, personajul negativ care, paradoxal, arată ca un înger, dar este diavolul întruchipat care încearcă să ducă mai departe afacerea tatălui ei.
Cărțile se concentrează foarte diferit pe viețile personajelor, cumva separat chiar dacă fac lucruri împreună. Larsson a reușit mereu să aducă personajele împreună chiar și prin simple menționări, în schimb, Lagercrantz a tăiat puțin maioneza și a creat o oarecare distanță care este puțin deranjantă.
Din punctul meu de vedere, David Lagercrantz și-a asumat un mare risc din care nu avea cum să câștige mai mult decât o oarecare recunoștință din partea fanilor adevărați, niște bani (normal) și două cărți cu numele lui pe copertă.
Totuși, iată că s-a mai făcut un film inspirat din prima carte a lui Lagercrantz. Am fost foarte entuziasmată atunci când am afat, dar m-am desumflat total atunci când am văzut trailerul.
Trailerul mi-a dat impresia că au încercat să o facă pe Lisbeth un fel de supererou al nopții, un Batman în varianta feminină, iar ea nu este nici pe departe așa. Nu vrea să fie în centrul atenției și nu face nimic de dragul celebrității. Din fericire, m-am mai liniștit atunci când am văzut filmul pentru că doar trailerul a fost prost.
Concluzia este simplă: cele două personaje au fost conturate atât de bine de Larsson, încât acum aproape că se pot scrie singure. Eu îmi doresc din suflet să mai apară câteva cărți legate de ei, de amândoi și să vedem acea chimie ciudată între Lisbeth și Mikael la adevărata ei valoare.
