Așa cum se întâmplă cu majoritatea cărților pe care le cumpăr, nu aveam habar despre ce era vorba în „Fata cu palton albastru”, carte pe care, de altfel, a ales-o iubitul meu pentru mine ca un cadou drăguț.

Așa cum se întâmplă cu majoritatea cărților pe care le cumpăr, „Fata cu palton albastru” a stat puțin pe raftul bibliotecii, așteptând să o aleg (ca la Pokemon). Atunci când a venit vremea ei, am terminat-o în două zile.

Ceea ce trebuie să spun, pentru început, este subiectul neașteptat. Chiar dacă știam că este un fel de thriller, nu mă așteptat să fie unul care are loc în anii ’40, în timpul războiului și să aibă ca subiect principal impactul cuceririi Olandei de către Germania.

În cea mai mare parte, din punctul meu de vedere, „Fata cu palton albastru” m-a dus cu gândul la Anna Frank, nu neapărat din punct de vedere geografic, ci prin perspectiva unei adolescente care povestește cum privește războiul.

Pe măsură ce citeam cartea, mă tot gândeam că Monica Hesse a fost inspirată de Jurnalul Annei Frank, deși, chiar autoarea a spus că ideea cărții a apărut în urma unei vizite la Amsterdam.

Așadar, despre ce e vorba în carte? În principiu, despre încercarea unei adolescente, Hanneke, din Amsterdam, de a supraviețui războiului. Aceasta era cea care întreținea familia prin mici pachete de pe piața neagră pe care le ducea persoanelor înstărite din cartier.

Acestea conțineau lucruri absolut normale ca țigări, cafea, ciocolată, alimente greu de găsit pe timp de război, totuși, o clientă are, într-o bună zi o cerință mai specială: vrea ca Hanne să găsească o evreică dispărută pe care o ținea ascunsă într-o cameră secretă din casă.

Hanneke descoperă, în încercarea de a o găsi, o nouă lume în afara bulei în care trăia. Descoperă că sunt mulți tineri care încearcă să ajute evreii și că toată această nebunie este mai presus de fata pe care trebuia să o găsească.

Ceea ce a avut un impact asupra mea a fost să citesc despre modul în care aflau oamenii ce le fac naziștii evreilor, de fapt. În prezent toată lumea știe prin ce au trecut, dar a fost interesant să văd cât de puține informații aveau oamenii de rând despre ce se întâmpla atunci.

Totuși, fără internet, fără rețele de socializare, fără telefon, fără drepturi, aproape fără nimic, oamenii apelau la creativitate și reușeau să ajute și să afle câte ceva.

Hanneke trăiește propria sa dramă, afectată de moartea logodnicului ei, plecat să lupte pentru țara sa. Prin ochii ei vedem războiul la modul destul de pueril, aproape existând o parte comică în modul în care reușeau oamenii să scape de ochii suspicioși ai solaților nemți care erau peste tot.

Aceasta încerca să-și dea seama cu ce fel de soldat are de-a face și acționa în consecință: flirta dacă era nevoie, era supusă, era veselă, avea pregătit aproape mereu un plan de rezervă.

A fost ceva ce nu mi-a plăcut la Hanneke. Este un personaj egoist și nu știu dacă neapărat din cauza războiului. Cere altora ajutorul pentru a o găsi pe Mirjam, dar nu vrea să dea nimic la schimb. Vede această sarcină ca pe o competiție și, deși sunt explicații legate de nevoia ei de a rezolva problema, nu sunt de ajuns.

Pune vieți în pericol și nu are nicio probemă cu asta, în schimb, nu vrea să ajute atunci când este rugată. Chiar dacă este o fată descurcăreață, inteligentă, deschisă, Hanneke este egoistă și nu știu dacă pot fi pe aceeași lungime de undă cu ea.

Cartea m-a ajutat să descopăr micile acte de salvare pe care încercau olandezii să le ofere evreilor, chiar dacă știam din Jurnalul Annei Frank de ascunzătorile din casele olandezilor unde, sunt convinsă, au stat mulți evrei.

În nota privind acuratețea istorică, autoarea pomenește de Grupul Studențesc Amsterdam, „o organizație specializată în salvarea copiilor, și ale lucrătorilor, în majoritate evrei, repartizați să muncească la Hollandsche Schouwburg”, dar și despre o rețea de fotografi profesioniști care și-au riscat viețile făcând poze pe ascuns soldaților și civililor, oferind, la terminarea războiului, dovezi. Femeile erau, în special, cele care reușeau să facă cele mai multe fotografii, ascundând aparatul în poșete.

Concluzia este legată de oameni: chiar și atunci când au un dușman comun, unii oameni nu se pot abține să trădeze. Unii o fac din egoism, alții din prostie, din gelozie sau pur și simplu din interes.

Mi-a plăcut cartea foarte mult, dar nu am putut deloc să mă conectez cu personajul principal. Probabil că este și aceasta o provocare în viața oricărui cititor.

ComentariiÎnchide

Adaugă comentariu