Așadar și prin urmare, vreau să încep prin a spune cât de mult iubesc literatura suedeză. Scriitura este curată, subiectele te țin cu sufletul la gură și singura parte care poate deranja este efortul de a ține minte numele personajelor suedeze.
Am văzut acum câteva luni, în metrou, o fată care citea prima parte a trilogiei, Bărbați care urăsc femeile și m-am gândit: ce norocoasă este! Nici nu își dă seama ce aventură o așteaptă! Aproape că îmi venea să mă duc la ea și să îi vorbesc, dar mi-era că o să creadă că sunt sărită de pe fix.
Acum mai mulți ani, am văzut, din întâmplare, filmul The Girl with the Dragon Tattoo și anumite scene chiar m-au marcat. Totuși, cartea este structurată puțin diferit, așa că nu mi-am dat seama că filmul este inspirat din prima parte a trilogiei și puțin din a doua.
Din fericire pentru mine, povestea a continuat cu alte două volume și mai mari și a avut un oarecare final.
Haideți să începem cu începutul. Nu o să vă plictisesc cu detalii din viața lui Stieg Larsson, dar aș vrea să menționez că acesta a murit în condiții suspecte înainte să își vadă cărțile publicate.
Din fericire, Larsson apucase să trimită manuscrisele editorului său, motiv pentru care au ajuns să fie publicate. Ca o mică paranteză de trivia (ca să nu îi spunem bârfă pe românește), toată averea autorului a mers către tatăl și fratele acestuia, nu către partenera sa cu care nu a oficializat relația pentru că legea suedeză obliga publicarea adresei la momentul căsătoriei, iar Larsson nu se simțea în siguranță făcând asta.
Conspiraționiștii pot spune că moartea subită a acestuia este extrem de suspicioasă, din moment ce Larsson voia să stea cât mai departe de ochii publicului. Prin natura meseriei sale, autorul s-a pus în pericol – acesta era jurnalist de investigație și a scos la iveală câteva dintre problemele grave ale Suediei, motiv pentru care și-a câștigat câțiva inamici.
Prima carte – Bărbați care urăsc femeile
Pot spune că subiectul principal al primei cărți este învăluit de un subiect secundar pe care nu îl vedem așa la începutul cărții. Povestea este greoaie și ai impresia, în primele 50 de pagini, că o să te plictisești cumplit. Totuși, cu puțină răbdare, dă Domnul și apare personajul principal masculin, jurnalistul de investigație Mikael Blomkvist, în cea mai neagră perioadă a vieții sale, denigrat și ruinat (dar nu pe modelul american, adică nu într-o lamentare penibilă continuă).
Dacă am vrea să fim superficiali, ne-am lega pentru prima dată de faptul că Mikael este afemeiat. Acesta reușește, cu ușurință să cucerească aproape toate femeile care îi ies în cale, iar, motivul pentru care se întâmplă asta (bărbați, luați aminte!) este faptul că nu simte nevoia să conducă la modul grosolan.
Probabil că una dintre cele mai mari calități de-ale lui Blomkvist este legată de faptul că se simte atât de sigur pe masculinitatea sa încât nu are nevoie să epateze prin acțiuni misogine sau pe cocoșisme. Nu vrea să fie cel mai bun la toate, nu vrea să ne dea impresia că este cel mai cel. Mikael este ceea ce este, chiar dacă nu îi ies toate pasele așa cum și-ar dori.
Mikael are o relație de lungă durată cu partenera sa de afaceri Erica, o femeie măritată care nu își ascunde indiscreția față de soțul ei, trăind într-un fel de manage a trois modern (o femeie cu doi bărbați). Acesta nu vrea mai mult, nu îi cere să divorțeze, nu vrea să se bage peste căsnicia ei.
În schimb, atunci când vine vorba despre carieră, Mikael este foarte priceput și știe asta chiar și atunci când nedreptatea îi iese în cale. Își acceptă eșecurile și nu se sfiește să lase pe altcineva la conducere atunci când are nevoie să își lingă rănile. Probabil că Larsson s-a înspirat din viața personală pentru a-l crea pe Mikael.
Acesta are o misiune specială și destul de grea, motiv pentru care i se alătură și eroina noastră, Lisbeth Salander (a.k.a unul dintre cele mai mișto personaje feminine din câte am găsit eu până acum). Lisbeth este cu totul diferită: dacă tot am fost obișnuiți sute de ani cu personaje feminine plăpânde care se prefăceau a fi salvate de vreun prinț cocoșel, iată că găsim o salvatoare, o femeie cu mult mai inteligentă decât ne-au fost prezentate femeile până acum.
Totul se învârte în jurul ei, iar trecutul tumultos, apăsător, dureros și intrigant i-au dat mai multă putere să lupte, să învețe, să își creeze o independență nu doar financiară, ci și emoțională.
Repet: să nu vă așteptați la vreo Julietă că nu veți primi așa ceva. Lisbeth este introvertită, este plină de tatuaje și piercinguri, are părul scurt și nu respectă regulile misogine ale societății. Face ce vrea, când vrea și cu cine vrea, dar are grijă de ea. Este o femeie asumată care nu caută fericirea în buzunarele vreunui bărbat. Este bisexuală și nu are niciun motiv pentru care să ascundă asta (ca în orice țară civilizată), iar ceea ce o face extrem de specială este meseria ei – Lisbeth este hakeriță.
Lisbeth nu este o persoană foarte sociabilă, preferă să stea cât mai departe de ceilalți, tocmai pentru că a fost și va fi rănită de cei din jur. Are toate motivele să se teamă de oamenii legii, mai cu seamă că statul a dezamăgit-o de atâtea ori. Lisbeth greșește, dar repară, nu așteaptă să vină altcineva să rezolve totul, ci ia mereu viața în piept. Presupun că nu mai are rost să spun că este foarte inteligentă, nu?
Ca de obicei, nu vreau să dezvălui prea multe detalii, chiar este păcat să nu le descoperiți singuri. Ceea ce vreau să spun este că prima misiune a lui Mikael și a lui Lisbeth are un rol foarte important: aceea de a-i uni. Celelalte două cărți se leagă mult prea puțin de această aventură incipientă, pentru că totul se rezumă la trecutul lui Lisbeth și la viitorul lui Mikael.
Eu sunt de părere că Mikael și Lisbeth au în comun ceva foarte important: sunt două personaje extrem de asumate, iar Stieg Larsson ne demonstrează asta. Lisbeth nu devine mai socială, Mikael nu devine mai puțin afemeiat. Cei doi reușesc să își îmbunătățescă viața fără să își piardă măcar 1% identitatea.
A doua carte – Fata care s-a jucat cu focul
Putem spune că, începând cu a doua carte, ne putem canaliza energia cu adevărat pe cei doi. Stieg Larsson ne prezintă trecutul îngrozitor de greu al lui Lisbeth, ceea ce, pentru cititori, este destul de savuros, recunosc. Afăm atât de multe lucruri despre ea încât ajungem să o îndreptățim pentru stilul de viață adoptat.
Începutul cărții m-a surpins pentru că o găsim pe Lisbeth în vacanță, într-un mediu oarecum lipsit de pericole, deși se pare că așa ceva nu prea există pentru cea care privește moartea în față de o mie de ori. Continuarea este, așa cum am mai spus, o combinație între atunci și acum, pentru că anumite aspecte din trecutul lui Lisbeth întregesc subiectul prezentului.
A treia carte – Castelul din nori s-a sfărâmat
Cea de-a treia carte ne uimește cu o cantitate foarte mare de informații, dar și cu momente tensionate care ne țin cu sufletul la gură. Nu vorbim doar de momentul în care Lisbeth a fost îngropată de vie. dar și de întreaga sa luptă cu fratele său care suferea de analgezie congenitală, o boală care te face să nu simți duerere.
Am încercat să scriu ceva despre final, dar m-am răzgândit. Nu vreau să vă spun decât că paginile procesului au fost geniale. Nu știu dacă așa decurge un proces în Suedia, dar m-a satisfăcut de la prima replică la ultima. Veți dori să aflați singuri.
Stieg Larsson, un feminist
Dacă vă deranjează o prezență feminiă puternică, vă recomand să nu citiți cartea pentru că aproape toate femeile din cărțile lui Larsson sunt extrem de puternice. În timp ce anumite persoane confundă feminismul cu feminitatea, Larsson ne arată, spre exemplu, prin personajul Ericăi, că existe personaje care dau dovadă de un grad de feminitate, dar își păstrează puterea și principiile.
Prin personajul lui Lisbeth, Larsson ne arată că o femeie nu trebuie să fie o fetiță cu fundiță și codiță pentru a fi atrăgătoare sau iubită. În trilogia Millennium, personjele feminine trec prin situații foarte dureroase, de o gravitate maximă, dar acestea reușesc să își canalizeze mereu energia pe vindecare, nu pe victimizare în sensul ostentativ.
Spre exemplu, în momentul în care Lisbeth a fost atacată sau îngropată de vie, Mikael era foarte aproape, dar niciodată destul de aproape încât să o salveze, aceasta a scăpat singură din situația respectivă tocmai pentru că nici nu aștepta o salvare de genul deus ex machina din partea unui bărbat-zeu.
Aceste cărți au mii de pagini împreună, dar pe ultima am citit-o cu țârâita pentru că nu voiam să o termin atât de repede. Cele trei volume din biblioteca mea au fost împrumutate multor persoane pentru că îmi doream la nebunie să ia cât mai mulți dintre prietenii mei parte la aventura Millennium.
În timp ce îi povesteam unei prietene despre cărți și o încurajam să le citească, îi spuneam cât de rău îmi pare de Stieg Larsson și de faptul că nu a continuat seria pentru că cele două personaje au atât de mult potențial. Dintr-o dată, m-am întrebat: oare de ce nu preia cineva povestea și nu o duce mai departe?
Iată că exact asta s-a întâmplat, cu ajutorul unui alt jurnalist de investigație suedez, David Lagercrantz. Până acum, acesta a scris două cărți în continuarea trilogiei Millennium, cu acordul familiei lui Larsson, bineînțeles. (Vezi aici articolul despre continuarea lui Lagercrantz)
Concluzia? Sunt, în continuare, geloasă pe oamenii care de-abia au citit câteva pagini ale primei cărți, îi așteaptă o aventură literară de zile mari. Așa cum mie mi-a fost recomandată trilogia de o persoană foarte dragă, și eu îmi doresc să o recomand tuturor, cu drag.
